Posedarile demonice sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinte de catre Diavol sau de catre acolitii sai, fiinta folosita ulterior in scopuri distructive pentru sine si pentru ceilalti. Printre manifestarile acestei “stari” se numara stergerea memoriei sau a personalitatii, iesirile violente si convulsiile. Diferita de posedarea voluntara, in care persoana se lasa dominata de entitati pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi, in posedarea demonica subiectul nu are nici un control asupra duhurilor care-l stapanesc. Neluandu-se nici o masura pentru indepartarea ei, entitatea nu va inceta din a chinui persoana posedata, pana cand aceasta din urma trece in nefiinta.
Din vremuri stravechi
In numeroase culturi si religii sunt mentionate manifestari demonice asupra fiintelor umane, indiferent de rangul social al acestora. Cele mai vechi referinte cu privire la posedare provin de la sumerieni, care credeau ca toate bolile trupului si ale mintii sunt cauzate de niste „gid-dim”. Gid-dim erau spiritele mortilor care salasuiau in Infern, reprezentand, dupa credinta sumeriana, doar o jumatate a unei persoane decedate, cealalta fiind „adda” (corpul). „Adda” era deseori ingropat sub podeaua casei familiei, timp in care spiritul se despartea de corp si cobora in lumea de dincolo.
Puterea unui astfel de gid-dim statea in realizarile din timpul vietii si in numarul de fii pe care raposatul ii avea. Spiritele se puteau intoarce in lumea celor vii pentru a-i bantui si pedepsi pe nesabuitii care lasau persoanele decedate neingropate sau daca nu li se cinstea memoria.
Romanii credeau ca nu doar fiintele umane puteau fi posedate, ci si animalele, plantele, chiar si obiectele neinsufletite. In secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o calugarita posedata de un demon care intrase in corpul sau prin intermediul unei frunze de salata pe care aceasta o mancase.
Conceptul de „influenta demonica” in crestinism se aseamana cu cel evreiesc. In Noul Testament sunt descrise episoade in care Iisus intalneste persoane demonizate, pe care le vindeca prin alungarea entitatilor malefice din corpurile posedatilor.
Diagnosticul religios
Mai tarziu, in Evul Mediu, teologii considerau posedarea ca fiind o erezie si oricine avea manifestari ciudate era suspectat de a fi influentat de spirite malefice. Diavolul sau servitorii sai erau denumiti „energumenus”, in timp ce posedatilor li se spunea „energumen”. Se intocmise chiar si o lista a simptomelor prin care se putea recunoaste o persoana posedata de spirite malefice, printre care:
* abilitatea de a blasfema in alte limbi decat acelea cunoscute de persoana in cauza;
* abilitatea de a citi gandurile altora si de a dezvalui intamplari ce urmau sa aiba loc;
* forta fizica supraomeneasca;
* abilitatea de a voma orice obiect / mancare inghitit de posedat;
* teama / repulsia fata de obiectele sfinte;
* inabilitatea persoanei de a pronunta numele lui Cristos.
In practica, era de ajuns ca o persoana sa manifeste doar unul dintre aceste simptome pentru a fi etichetat drept posedat. Era cunoscut faptul ca persoanele banuite de aceasta „maladie” aveau un aspect respingator, priviri incruntate, buze vinete, corpul le tremura in permanenta, iar atunci cand vorbeau limba le iesea din gura neobisnuit de mult si vorbele contineau insulte si blasfemii la adresa divinitatii. De asemenea, erau capabili sa imite sunetele emise de animale si sa aiba o tonalitate a vocii neobisnuita timbrului lor vocal. Posedarea se manifesta in doua etape distincte: una de calm si una de criza. Stadiul crizei se manifesta prin contorsiuni, izbucniri de furie, cuvinte vulgare si blasfemii. In timpul perioadei de calm, totul este, in mare, uitat, iar comportamentul revine la normal, chiar pana la piosenie.
In aceasta perioada, crestinii au cunoscut o apropiere fara precedent de religie, fiind tematori fata de Diavol. Credinta populara era ca intre Dumnezeu si Satana se poarta un razboi continuu pentru sufletele muritorilor. Credinciosii erau convinsi ca posedarea se putea infaptui pe doua cai. Fie spiritele intrau direct in corpul victimei, fie entitatea era trimisa de o alta persoana cu ajutorul fortelor intunericului.
Oamenii credeau ca Dumnezeu permitea Satanei sa-i testeze cu ispite si greutati, bazandu-se pe pilda lui Iov. De fiecare data cand se intampla o nenorocire (recolte distruse, turme moarte, boli grave) oamenii cautau o vrajitoare pe care sa dea vina. Urmarea era ca aceasta, vinovata sau nu, era arsa pe rug. Multe vaduve lipsite de ajutor au fost deposedate de proprietatile lor si arse, fiind declarate vrajitoare.
Contraofensiva: Exorcizarea
Exorcismul este un ritual religios care are ca scop final expulzarea unei entitati malefice dintr-o fiinta vie. Aceasta practica este probabil universala: in momentul in care oamenii au imbratisat credinta si s-au inchinat unui dumnezeu, au recunoscut prin acest act si existenta raului, reprezentat de diavoli si demoni. Prin urmare, practica exorcismului a aparut in sanul societatilor primitive, ca o metoda de indepartare a posesiei diavolice. Sub aceasta forma este regasita si in samanismul caucazian, ritualurile africane si in practiciile vodoo. Exorcismul va fi institutionalizat in crestinismul catolic, in mod special in Evul mediu, fiind practicat pana in mai putin credulele timpuri moderne, atat la nivel simbolic, cat si la un nivel practic.
Articolele si materialele de pe acest site pot fi preluate si publicate pe alte site-uri dar numai cu specificarea sursei si adaugarea unui link catre www.esoterism.ro
